Elogiul naturii si al iubirii sau despre libertatea spiritului creator

 

 

„Ideal pierdut in noaptea unei lumi ce nu mai este,/ Lume ce gandea in basme si vorbea in poezii…” scria poetul Mihai Eminescu in debutul poeziei Venere si Madona, publicata in 1870 in revista „Convorbiri literare”. 
Plecat pe drumul initiatic al cautarii sinelui poetic, autorul Luceafarului deplangea tocmai aceasta lume ideala care „gandea in basme”, adica avea o logica simbolica, proprie mitului, care, dupa cum se stie, are pronuntate structuri ezoterice.
Fixarea acestei gandiri mitice intr-un limbaj poetic („vorbea in poezii”) a fost un ideal ravnit de poetul nostru national, care a avut geniul necesar pentru a reinventa poezia scrisa pana la el.
Lirica romanească de la inceputul secolului al XX-lea a stat indiscutabil sub auspiciile geniului poetic eminescian si a cunoscut de atunci pana in prezent mai multe mutatii estetice originale.
Poezia romaneasca de azi, chiar daca nu mai are forta vizionara si expresiva ilustrata magistral de marii scriitori romantici in frunte cu Eminescu, se resimte totusi din plin de nostalgia dupa acest ideal poetic.
Printre poetii romani contemporani, se numara si prolificul poet Árpád Tóth (n. 1962, la Sacele), membru al Ligii Scriitorilor Romani, filiala Brasov. 
Avand o opera literara impresionanta, care insumeaza 20 de carti de poezie si proza, daca includem si volumul de fata, d-l Árpád Tóth are o scriitura insolita, in care face indeosebi elogiul naturii si al iubirii.
Cartea debuteaza cu promisiunea eului liric, care se defineste drept „un canal de actiune al iubirii”, de a invalui Pamantul „cu un voal de iubire,/ Ca toate religiile sa traiasca in unire…”.

Militantismul pentru ecumenism este una dintre liniile importante care strabat acest volum. Religia este, pana la urma, unirea oamenilor sub stindardul aceleiasi credinte, lucru dovedit si de etimologia cuvântului, caci, in limba latina, religo, religare inseamna „a lega din nou, a reface o legatura”, in sensul refacerii comuniunii dintre om si Dumnezeu. 
Acelasi lucru il propune si yoga, cuvantul derivand probabil din sanskritul „yuj” care inseamna „a uni”. Nu intamplator am pomenit de yoga, deoarece autorul valorifica in lirica sa multe elemente preluate din hinduism. 
De pilda, in poezia Zeita Muntilor, intalnim mantra Kundalini „Adi Parashakti”, care conecteaza pe cel care o rosteste la frecventa Mamei Divine si la energia-i generatoare de protectie.
Aceasta mantra face trimitere subtila la shaktism, acea ramura a hinduismului ce promoveaza cultul zeitei Shakti: „Floare alba, flori marunte,/ Unde-i Mama sa m-asculte,/ Unde-i Mama mea Divina,/ Sa nu mai simt… ce-o sa vina?// In padurea cea frumoasa,/ Adi Shakti este-acasa./ Este Zeita Muntilor…/ Mama Naturii, a florilor!// Adi Shakti ce cladeste/ Pe om il inveseleste.” 
O definitie sui-generis a religiilor apare in poezia Flori, unde se face referire la Mama Divina, dar si la Iisus Hristos, poetul realizand totodata elogiul iertarii: „Florile sunt copiii Mamei Divine,/ Religiile sunt florile spiritualitatii depline!/ Dar omul sa fie mult mai iertator,/ Prin puterea lui Iisus, Fiul iubitor!// Iisus e in toate, Divinul ne iubeste,/ Spiritul nemuritor din inima va creste,/ Oricine poate ierta precum Dumnezeu,/ Faurindu-si astfel frumosul elizeu!”.
Catrenul intitulat Sadashiva face aluzie la zeul Shiva, altă figură centrală din religia hinduistă: „Sadashiva, floarea din inima noastră,/ Va exista cat vom trai pe acest Pamant./ Cand isi inchide ochiul pasarea maiastra,/ Va fi ziua mortii noastre, e un legamant!”. 
De altfel, uniunea dintre Sadashiva, care ilustreaza principiul masculin, si Shakti sau Mama Divina, care ilustreaza principiul feminin, este reiterata de poetul nostru in versuri precum: „Mama Divina si Sadashiva ne sustine/ Din inimile noastre, unde SPIRITUL exista!” (Ce minunat e sa ai doua surori!) sau „Pe Divin sa-l vezi in toate/ Si pe Shakti in femeie…” (Stau in curtea mea frumoasa).
Refacerea androginiei, a Adamului primordial, este cheia pentru a deschide poarta imparatiei cerurilor, lucru recunoscut de insusi Iisus Hristos in Evanghelia dupa Toma: „Simon Petru le-a zis: «Maria sa plece dintre noi pentru ca femeile nu sunt vrednice sa aiba viata». Iisus a spus: «Iata, Eu o voi calauzi, ca sa o pot face barbat, pentru ca si ea sa devina un duh viu ca si voi barbatii. Pentru ca orice femeie care se face pe sine barbat va intra in Imparatia Cerurilor»”.
Poetul Árpád Tóth propune un discurs liric in care indeamna la trezirea spirituala si se roaga ca Sfantul Duh sa-i stea, atat cat i-a fost harazit sa traiasca, in Sahasrara, adica cea de-a saptea chakra sau chakra coroana, care reprezinta conexiunea noastra intima cu divinitatea: „Dumnezeu cate zile o sa-mi mai dea,/ In Sahasrara Sfantul Duh sa stea,/ Ii voi multumi pentru darul primit,/ Ca Spiritu-mi etern pe lume a venit!”. (Iubesc divinul).
In alta ordine de idei, descoperim in poezia Cand iubirea ne desparte ca „esenta vietii-i evolutia spirituala”. Devenirea spirituala este, asadar, tema pe care-si focuseaza atentia eul liric. Numai asa putem intelege de ce d-l Árpád Tóth a ales pentru cartea sa titlul Eu sunt spiritul. 
In viziunea domniei sale, poetul este spiritul iluminat, care intelege tainele realitatii ca nimeni altul si, prin simboluri si metafore revelatorii, imprastie lumina si semenilor sai.
Iata ce frumos descrie, la un moment dat, libertatea spiritului creator: „Spiritul e liber ca pasarea maiastra/ Ce spinteca vazduhul printre brazi,/ E etern si spre Dumnezeu se-nalța/ Cand nu mai ai putere si-o sa cazi.” 
Pasarea maiastra, pe care a sculptat-o Constantin Brancusi, geniul de la Hobita, este de fapt un simbol al eliberarii spiritului de lantul conditionarilor ontologice, intruchipat in filosofia indiana de samsara, precum si al mantuirii de suferintele si limitele impuse de trupul uman. 
Potrivit credintei hinduse, unirea lui Atman (Sufletul individual) cu Brahman (Spiritul tuturor lucrurilor) se poate realiza doar in momentul atingerii de Moksha (care inseamna „eliberare” în limba sanskrita), iar pentru ca omul sa reuseasca acest lucru este nevoie de ingenuitate, autodisciplina, progres moral si, mai ales, iubire fata de alteritate, asa cum transpare in poezia Doua inimi care se iubesc: „Doua inimi care se iubesc/ O sa-si vorbeasca-n soapta,/ Lotusii sufletelor cresc,/ Faurindu-si o noua soarta!// Sorbind din pocalul iubirii,/ Spre pacea eterna razbesc,/ Purtand stindardul unirii,/ Cei sfinti mereu se deosebesc!”.
Erosul, care creeaza si nu distruge, este cel care ne poate face pe noi, oamenii, sa dobandim constiinta faramei de dumnezeire care suntem: „Dumnezeu este oceanul de iubire,/ Iar noi suntem niste simple picaturi…”.
Unul dintre cele mai frumoase texte lirice din aceasta carte este, fara indoiala, Dati-mi un graunte de uitare, datat 08.08.2018, unde poetul izbuteste sa integreze aproape toate temele si motivele literare importante ale acestui volum. 
Ultima strofa a poeziei are o muzicalitate deosebita: „Si nimeni sa nu-ncalce armonia/ Naturii mama, care m-a vrajit,/ Zilnic s-aud simfonia/ Frunzisului de aur vestejit.”. 
Iata, asadar, o carte de citit cu sufletul!

 

 

 

Nevoia de cuvinte fix cand e program de liniste!

(Nicolae Valareanu Sarbu – „In amiaza tacerii / The noon of silence – Ed. LifeArt, 2017)

 

 

Pornind de la surpriza ca realul nu e decat o scamatorie a unei lucrari mult mai ample, tot ce gandim e clar deasupra infaptuirilor zilnice şi noptice, iar pentru a nu pierde energiile benefice gasim intotdeauna la indemana experienta lor prin exprimare. Dincolo de comunicarea evident necesara, se mai intampla si ceea ce se numeste traire prin arta. Nefiind in masura  sa decretam daca arta cuvantului este mai directa si convingatoare decat celelalte de la sapte la o mie de arte, desi am avea in ideea aceasta un stabilit suport biblic. Timp in care tanjim dupa un confort spiritual decent inspre optim, tot ne agitam ca nu se poate altfel, in identificarea gradului de confort accesat. Apar desigur si contradictiile in termeni, se spune ca tacerea e mama intelepciunii; omul intelept urmeaza tacerea; tacerea este un raspuns educat; si altele pe acolo… Bine atunci, hai sa ne luam doza de tacere, la ore exacte, intr-o cura de curata sanatate mentala. Dupa care, inapoi la herghelia de cuvinte inhamata-scapata-inhamata-scapata indraznesc a spune drept (de) la carele zeilor!
Dar atata am lungit-o, de 1.387 de caractere, incat nici n-ar fi fost mare mirare sa ajung dincolo de capatul colilor cu uitarea dupa ce m-am pus pe scris la orele astea cand poate se mai si doarme, poate se mai si viseaza. Pai uite care-i motivul: cartea unui prieten, primita de curand dupa ce a facut un triunghi parcurs transilvanean.

Nicolae Valareanu Sarbu – „In amiaza tacerii / The noon of silence” (re)prezinta o ampla dar si categorica si pare-se noua perspectiva, dar in consecventa cu intregul stiut pana azi, asupra unui emotional cu ardere continua. 
Cum de se intampla deseori ca prin minunea sortii, poemul de referinta nu a trebuit sa-l caut, a venit el asa mi-a sarit ca apucatul, desi nicio clipa nu as fi gandit ca puteam trece peste el in goana mare. Astfel: „Zidindu-se fiecare-n fiecare pietrele templelor se plang/ de linistea din interior.// Policandrul spanzurat iti aprinde luminile,/ nu mai fumega nicio ceată-n priviri.// Fetele se sfintesc umede si lucioase,/ zambetele copiilor consimtind cumintenia.// Nu predica nimeni dar se aud cuvintele/ in fiecare cum se cladesc.// Intre linii punctele nu se ating de margini,/ cercurile sunt ochiuri de cer in oglinda.// Oglinzile se pierd unele in altele,/ nu exista nicio umbra in cupele cu vin.// Limpede incepe sa ninga setea/ si foamea se termina inainte de vreme.” (Nicio umbra). Acesta fiind un poem al apusului si al rasaritului, intr-o renominare permanenta, in care geometriile devin pe bune flexibile cum de altfel si trebuiau sa fie, nu dintotdeauna ci doar de la Pitagora incoace dupa trecerea variabilelor prin spatiile deschise cand se credeau batute bine-ncuiate, si în moduri diverse diferentiale s-a vazut cum infinitul notional poate fi cel mai potrivit cleste de scos cuie. Cat despre pomul care ofera titlul cartii, ma-ncumet a spune ca e un tablou senzorial, e mult mai greu de stetoscopat aici, ar putea crea o anumita serie de angoase – sau numai eu oi avea ceva cu paianjenii… Dar, ma voi contrabalansa-ntr-o revansa, citand:
„Inghititorul de sabii a murit,/ si-a inghitit limba,/ toti ceilalti nu inteleg./ Un clown zambeste cu durere,/ leii sar prin cercuri de foc,/ elefantii ingenuncheaza cuminti,/ copiii rad si se bucura/ cum porumbeii trag un catel in carut.// Circul e circ/ moartea, moarte./ Nimeni nu mai inghite sabii,/ inghite in sec/ intamplarea nefericita,/ circul se muta-n alt oras.” (Circul). Nu ca n-as fi stiut ca viata in sine e un circ, cel putin asa se spune la mine prin satul de nu mai poate de civic ce e, dar iata o plasticitate dubland elasticitatea generica conceptului de circ.
Nicolae Valareanu Sarbu, nu stiu ce ai mai clasificat prin biblioteca-ti, dar uite cum bine faci sa le dai drumul prin lumea care le asteapta… La buna vedere!

 

Scris de Daniel Marian